Pictura lui Dorel Zaica e proiectia unei meditatii grave asupra conditiei umane.

Nu in intelesurile ei abstracte, ci in formele tragice ale istoriei noastre recente. Istoria unei tari oropsite, strivite de apasarea politica, sociala, morala a unei forte inumane Durerea se concentreaza aici in imagini care comenteaza, in metafore clare, universul din care face parte artistul insusi.

Sunt formele inceputurilor, piatra si pamantul (mai ales piatra): aici, in straturile stravechi ale culturii. Pictorul afla puterea de a rezista adversitatilor, de acrea o lume a sperantei. Statuetele civilizatiilor arhaice, marile semne pe care, pentru motiveinca nedesluieste, le faceau oamenii de acum cateva mlenii pe povirnisurile muntilor, comunicand astfel (oare catre cine?) mesaje neintelese de noi, sint talmacite de el intr-o sintaxa poeticade o simplitate dramatica.

In orizonturile unei lumi tragice, Dorel Zaica incearca sa redescopere temeiurile unei statornice increderi in destinul omenirii.

Într-o eternă învârtire, vârstele umanităţii se repetă mereu

Întrebările pictorului şi profesorului Dorel Zaica ţintesc alcătuirea unui portret complet, în liniile lui esenţiale, al universului fizic, intelectual şi moral, aşa cum există el în imaginea copiilor. Răspunsurile, vibrante de întreaga tensiune, pe spaţiu concis, a spiritului în actul complexei lui manifestări prin cunoaşterea lumii, au afinităţi structurale cu viziunile lui Da Vinci. În faţa abstracţiei, ca şi în faţa concretului, lucrurilor celor mai mari, ca şi a celor mai mici, acelaşi sentiment că ochiul care le priveşte este cel dintâi a le privi nu pentru că asupra lor nu s-a mai proiectat nici o privire, ci pentru că nu au preexistat acestei priviri şi vin pe lume pe măsură ce privirea îşi desfăşoară procesul ei. De aici acel auroral specific, de început de lume şi tot de aici expresia autoritară, axiomatică, prin excelenţă poetică, a formulărilor.
Analiza textelor a relevat structuri poetice aşezate, semnificativ, pe un substrat mitic calificat, explicabil, evident, prin excelenţa însăşi a poeziei. Ca şi în cazul lui Leonardo, una din sursele acestei extraordinare poezii este de identificat în distanţa dintre tendinţa de explicare şi caracterul fundamental poetic al demersului. Micile mecanisme sunt desăvârşite în simplitatea lor complicată. Un matur ar întâmpina serioase dificultăţi pentru a izbuti să producă ceva similar. Situarea maturilor faţă de această lume presocratică (am pomenit de Tale, Heraclit, iar existanţa unui Anaximene poate fi şi ea documentată) este ea însăşi foarte curioasă, obiect de meditaţie pentru poet. Într-o eternă învârtire, vârstele umanităţii se repetă mereu, de la început, în fiecare individ, mereu, cu toatele, astfel, în noi şi în jurul nostru, ieşind ca din tenebra atelierului fotografic şi pălind ca fotografiile ţinute la un soare prea tare.

Dorel Zaica include în experienţa didactică în propriul său program de creaţie, în opera sa. El învaţă învăţându-i pe alţii, se împlineşte ca artist modelând împlinirea celorlalţi. Atrag atenţia asupra întrebărilor pe care le formulează, deşi sunt sigur că oricare cititor va fi uluit mai ales de răspunsuri. Ele acoperă un spectru enorm de nuanţe, de la absurd şi comedie bufă, la înduioşător şi dramatic.

Totul e un umor patetic, fiecare pagină se mişcă între haz ultim şi candoare sfâşietoare. Ceea ce, repet, nu ar fi posibil fără fantezia interotivă a profesorului Zaica, curajul şi ingeniozitatea sa.

Preistoria secţiunii tinere a electoratului de azi

Pe la mijlocul anilor ’70, toată „lumea bună” a Bucureştilor vorbea despre orele de desen ale lui Dorel Zaica. Erau mai mult decât simple ore de desen: profesorul de ocupa – cu ingeniozitate şi farmec – de educaţia vizuală a copiilor şi, în fond, de buna lor educaţie în genere. Un episod de pedagogie normală (şi tocmai de aceea eroică) într-o lumea care nu se sfia să manipuleze candoarea pentru a obţine „desăvârşirea” spectrală a „omului nou”.
La un moment dat, domnul Zaica mi-a dat un caiet gros, de cca. 200 de pagini, în care erau transcrise miile de răspunsuri ale învăţăceilor lui la o sumedenie de întrebări formulate – nu fără o tandră viclenie – de el însuşi. La aceste răspunsuri (aparţinând unor copii între 6 şi 14 ani din anii şcolari 1973-1978) se adaugă câteva „exerciţii impuse”: elevilor li se cerea să improvizeze texte de „mică publicitate”, „reclame”, „afişe” etc. sunt antologate, de asemenea, mai multe fragmente de scrisori. Nu ştiu dacă profesorul Zaica a valorificat în vreun fel rezultatul eforturilor sale de „culegător”. Cât despre mine, am răsfoit încântat caietul domniei sale, după care, luat cu altele, l-am depozitat într-un sertar. L-am descoperit de curând şi am constatat că valoarea lui psihologică, istorică şi literară a sporit imens în cei aproape douăzeci de ani care ne despart de perioada alcătuirii lui. Meritul e, în întregime, al domniei sale. Suntem confruntaţi cu un univers plin de haz, dar şi de mizerie istorică. Amestecul de poezie curată, umor involuntar şi poncif propagandistic al textelor spune ceva, spune foarte mult, despre epoca pe care am traversat-o cu toţii, teferi sau mai puţin teferi, înainte de a ieşi în stradă. Elevii care au răspuns întrebărilor puse de profesroul Zaica sunt, dacă ne gândim bine, generaţia revoluţiei. Ei sunt, deopotrivă, secţiunea tânără a electoratului de azi. E pasionant – şi adesea, înspăimântător – să le cunoşti preistoria …

Dorel Zaica se împlineşte ca artist modelând împlinirea celorlalţi

Dorel Zaica este, de multă vreme, cea mai importantă şi mai originală figură a pedagogiei artistice din România. Specializat în educaţia copiilor de vârstă şcolară, aşadar într-un domeniu care cere, mai mult decât altele, ingeniozitate, fineţe psihologică şi răbdare, el nu se mulţumeşte să transmită simple elemente de meşteşug, ci caută să stimuleze creativitatea elevilor, apelând la instinctul lor ludic, la inocenta lor îndrăzneală, la prospeţimea experienţei lor de viaţă. Nu deprinderea mecanică a unor dexterităţi este scopul pedagogiei lui Zaica, ci modelarea unui mod viu de a gândi şi a reacţiona la provocările istoriei şi ale arealului în genere.

Spontaneitatea, firescul, autenticitatea – iată reperele acestui tip de educaţie. Subiecţii sunt încurajaţi să evite platitudinea, conformismul fad, ideile luate de-a gata. Ei învaţă să rişte, să reziste oricărei forme de rutină. Rezultatul este surprinzător: numeni nu se plictiseşte, nimeni nu eşuează în previzibil. Profesorul intră în joc alături de elvii săi, se lasă luat prin surprindere, se lasă provocat de ingenuitatea lor. Efortul de a induce „starea de a face”, creativitatea liberă, se răsfrâng şi asupra creativităţii pedagogului. Cu alte cuvinte, Dorel Zaica include experienţa didactică în propriul său program de creaţie, în opera sa. El învaţă învăţându-i pe alţii, se împlineşte ca artist modelând împlinirea celorlalţi.

Filosof al existenţei sub imperiul fricii şi interdicţiei de tot felul

Dorel Zaica şi-a creat o mitologie proprie care l-a ajutat să îşi spună durerea înăbuşită în adâncul sufletului prin imagini de mare dramatism. Şi ce putea exprima mai bine şi mai clar zbuciumul interior decât corpul uman în toată nuditatea sa. De la nudul aproape clasic, de o atică frumuseţe – nu neapărat studiul academic plin de rigoare ci un rezultat al acestuia, al observaţiei atente şi al maximei conciziuni – artistul ajunge la un sintetism elocvent pentru ideea ce urmăreşte să o ilustreze.
Construite rigid şi înscrise în forme geometrice, având o volumetrie puternică, trasată regulat, fără accidentele obişnuite organicului, ci stăpânite de o perfecţiune industrială, amintind de tubismul lui Fernand Leger, aceste trupuri sănătoase dar contorsionate de infinite tribulaţii, evocă tot tragismul unei epoci ale cărei traumatisme încă nu au trecut. Monada perfectă a unora dintre aceste personaje fără chip sau identitate – robotul perfect al societăţii industriale ce distruge personalitatea şi uniformizează caracterele, premonitoriu descrise de Fritz Lang în cohortele de muncitori cu pas greoi ce intrau şi ieşeau din fabrică în memorabilul film „Metropolis” (1926) – exprimă autoizolarea, claustrarea în sine, necomunicabilitatea, tăcerea. Convenţii ale simbolismului îşi găsesc o bună întrebuinţare în opera lui Dorel Zaica: feţe acoperite de păr lung, obrazul ascuns în mâini, capul plecat pe masă şi pe genunchi. O linişte profundă, agresantă, învăluie lucrările sale. Spectrul ciumei roşii planează, constant, peste aceste fiinţe fără apărare, fără speranţe şi perspective. Spaţiul vitale le este limitat de ziduri şi paravane roşii care le inteerzic gesturile, le fură aerul, le strivesc, obligându-le să trăiască în celule meschine, întunecate. În compoziţiile lui Dorel Zaica nu există gamele calde de ocru, galben, oranj şi brun. Sunt agresate de petele, grave şi dure, de negru şi roşu intens, ca poli propuşi de cei care coordonau destinele umane, între care se putea duce viaţa. Filosof al existenţei sub imperiul fricii şi interdicţiei de tot felul, Dorel Zaica face un elocvent manifest plastic din revolta sa tăcută.

Dorel Zaica, între materie şi lumină

Pentru a-l putea privi corect pe Dorel Zaica, trebuie să uiţi că-l cunoşti deoarece, în mod paradoxal, în cazul său memoria nu clarifică ci, dimpotrivă, boicotează capacitatea de înţelegere şi acurateţea analizei. S-a vorbit atât de mult despre experimentele sale pedagogice, despre cercetarea lui în spaţiul ingenuu al creativităţii, despre sondajele profunde în universul copilăriei individuale, ca anticameră a copilăriei speciei, încât este aproape imposibil să separi ceea ce vezi, ceea ce constaţi nemijlocit, de ceea ce ştii direct sau ai aflat de la alţii. Într-un cuvânt, ca să te întâlneşti cu pictura lui Dorel Zaica trebuie să mimezi cât mai convingător ignoranţa şi, mai ales, să refuzi soluţia comodă a aplicării oricărei grile de lectură deja verificate.
La prima vedere, formele sale derutează, trimit spre altceva şi, dacă rămâi exclusiv în spaţiul artei, el par proiecte pentru structuri tridimensionale, un fel de pictură de sculptor care urmează a fi extrasă din convenţia planului şi îmlinită în tactilitatea volumelor. Imaginile se construiesc oarecum previzibil, prin decupajul puternic al unui centru, de cele mai multe ori figurat în coduri antropomorfe, pe un fundal neutru sau foarte puţin individualizat, al cărui scop imediat pare a fi doar susţinerea motivului. Şi aici avem câteva mari scheme compoziţionale, care privesc deopotrivă verticala, diagonala, înscrierea centrală în nuclee ovoidale, orizontala activă şi niciodată pe aceea statică, pasivă.
Cu alte cuvinte, formele lui Zaica se nasc din lumea elementară a geometriei, din infinita virtualitate a punctului, a liniei drepte şi curbe, deschise şi închise, dar din lumea unei geometrii care îşi neagă atât natura axiomatică, vocaţia abstractă a egalităţii pure cu sine, cât şi aspiraţia întrupării, tentaţia eşecului în constrângerile precare ale materiei. Din această pricină, Dorel Zaica refuză explicit culoarea în sine, locvacitatea senzuală şi efemeră a tonului şi aduce totul în regimul auster, aproape monastic, al unui ton unic, fie el cald sau rece, în care vibraţiile diversităţii sunt mai curând probleme de saturaţie şi de studiu al densităţilor decât de inventariere ale unor funcţii fizice care măsoară disponibilitatea materiei şi flatează lăcomia şi hedonismul privirii.

Aşadar, negând abstracţia şi refuzând, simultan, capcanele materiei vremelnice, imaginile lui Dorel Zaica se sustrag şi amăgirilor unei priviri fugare. Ele nu sunt nici pictură, în sensul clasic şi suficient al cuvântului, după cum nu sunt nici proiecte, sau faze preliminare, ale unor posibile structuri tridimensionale ci, mai curând, construcţii spirituale, viziuni luminoase, care nu exclud nici măreţia rece a geometriei, nici freamătul cald al materiei, dar ambele subordonate unui abia perceptibil puls al transcendenţei.
Într-un anumit fel, Dorel Zaica are viziuni teologice, pune în relaţie lumi aflate în regimuri de existenţă diferite şi visează recuplarea naturii umane, după căderea acesteia în efemer şi opacitate, la veşnicia spiritului şi la transparenţa orizonturilor cereşti. Acest mod de a înţelege imaginea ca limbaj al spiritului şi de a-şi asuma creaţia ca pe o formă particulară de sacerdoţiu, îl plasează pe Dorel Zaica într-un spaţiu neexplorat al artei noastre de astăzi. El refuză orice retorică eclezială previzibilă, nu comentează motive şi nici nu exploatează iconografii mai mult sau mai puţin canonice ci scrutează, mai degrabă cu privirea lăuntrică, zările luminoase ale construcţiei de sine pe care omul o posedă în mod legitim, dar a cărei conştiinţă riscă să o piardă, dacă nu cumva a şi pierdut-o.
Fără coloratură confesională, fără tezisme cu iz de tămâie şi cu vanităţi abia camuflate, arta lui Dorel Zaica, pictura sa, în speţă, se înscrie într-o dendinţă spiritualistă mai largă, în care miza fundamentală nu este clamarea unui anumit tip de credinţă, ci reconstrucţia legăturilor dintre om şi ierarhiile cereşti. Reflexul plastic al unei asemenea atitudini este rigoarea caldă a formelor, frumuseţea proporţiilor, rafinamentul cromatic şi, nu în ultimul rând, haloul inefabil care învăluie fiecare compoziţie şi pe care, aşa cum este şi de aşteptat, doar privirea directă îl poate identifica şi asuma până la capăt.
Dacă ar fi să căutăm un registru în care această pictură s-ar putea înscrie şi defini, acela ar fi de găsit în procesul alchimic al conversiei materiei în lumină. Iar Dorel Zaica acolo s-a şi aşezat: între materie şi lumină.