Dorel Zaica include în experienţa didactică în propriul său program de creaţie, în opera sa. El învaţă învăţându-i pe alţii, se împlineşte ca artist modelând împlinirea celorlalţi. Atrag atenţia asupra întrebărilor pe care le formulează, deşi sunt sigur că oricare cititor va fi uluit mai ales de răspunsuri. Ele acoperă un spectru enorm de nuanţe, de la absurd şi comedie bufă, la înduioşător şi dramatic.

Totul e un umor patetic, fiecare pagină se mişcă între haz ultim şi candoare sfâşietoare. Ceea ce, repet, nu ar fi posibil fără fantezia interotivă a profesorului Zaica, curajul şi ingeniozitatea sa.

Preistoria secţiunii tinere a electoratului de azi

Pe la mijlocul anilor ’70, toată „lumea bună” a Bucureştilor vorbea despre orele de desen ale lui Dorel Zaica. Erau mai mult decât simple ore de desen: profesorul de ocupa – cu ingeniozitate şi farmec – de educaţia vizuală a copiilor şi, în fond, de buna lor educaţie în genere. Un episod de pedagogie normală (şi tocmai de aceea eroică) într-o lumea care nu se sfia să manipuleze candoarea pentru a obţine „desăvârşirea” spectrală a „omului nou”.
La un moment dat, domnul Zaica mi-a dat un caiet gros, de cca. 200 de pagini, în care erau transcrise miile de răspunsuri ale învăţăceilor lui la o sumedenie de întrebări formulate – nu fără o tandră viclenie – de el însuşi. La aceste răspunsuri (aparţinând unor copii între 6 şi 14 ani din anii şcolari 1973-1978) se adaugă câteva „exerciţii impuse”: elevilor li se cerea să improvizeze texte de „mică publicitate”, „reclame”, „afişe” etc. sunt antologate, de asemenea, mai multe fragmente de scrisori. Nu ştiu dacă profesorul Zaica a valorificat în vreun fel rezultatul eforturilor sale de „culegător”. Cât despre mine, am răsfoit încântat caietul domniei sale, după care, luat cu altele, l-am depozitat într-un sertar. L-am descoperit de curând şi am constatat că valoarea lui psihologică, istorică şi literară a sporit imens în cei aproape douăzeci de ani care ne despart de perioada alcătuirii lui. Meritul e, în întregime, al domniei sale. Suntem confruntaţi cu un univers plin de haz, dar şi de mizerie istorică. Amestecul de poezie curată, umor involuntar şi poncif propagandistic al textelor spune ceva, spune foarte mult, despre epoca pe care am traversat-o cu toţii, teferi sau mai puţin teferi, înainte de a ieşi în stradă. Elevii care au răspuns întrebărilor puse de profesroul Zaica sunt, dacă ne gândim bine, generaţia revoluţiei. Ei sunt, deopotrivă, secţiunea tânără a electoratului de azi. E pasionant – şi adesea, înspăimântător – să le cunoşti preistoria …

Dorel Zaica se împlineşte ca artist modelând împlinirea celorlalţi

Dorel Zaica este, de multă vreme, cea mai importantă şi mai originală figură a pedagogiei artistice din România. Specializat în educaţia copiilor de vârstă şcolară, aşadar într-un domeniu care cere, mai mult decât altele, ingeniozitate, fineţe psihologică şi răbdare, el nu se mulţumeşte să transmită simple elemente de meşteşug, ci caută să stimuleze creativitatea elevilor, apelând la instinctul lor ludic, la inocenta lor îndrăzneală, la prospeţimea experienţei lor de viaţă. Nu deprinderea mecanică a unor dexterităţi este scopul pedagogiei lui Zaica, ci modelarea unui mod viu de a gândi şi a reacţiona la provocările istoriei şi ale arealului în genere.

Spontaneitatea, firescul, autenticitatea – iată reperele acestui tip de educaţie. Subiecţii sunt încurajaţi să evite platitudinea, conformismul fad, ideile luate de-a gata. Ei învaţă să rişte, să reziste oricărei forme de rutină. Rezultatul este surprinzător: numeni nu se plictiseşte, nimeni nu eşuează în previzibil. Profesorul intră în joc alături de elvii săi, se lasă luat prin surprindere, se lasă provocat de ingenuitatea lor. Efortul de a induce „starea de a face”, creativitatea liberă, se răsfrâng şi asupra creativităţii pedagogului. Cu alte cuvinte, Dorel Zaica include experienţa didactică în propriul său program de creaţie, în opera sa. El învaţă învăţându-i pe alţii, se împlineşte ca artist modelând împlinirea celorlalţi.

Exerciţii de recopilărie

Numai înţelepciunea bătrâneţii şi inocenţa copilăriei pot sintetiza, în câteva cuvinte, acele esenţe care, altminteri, gânditorului comun i-ar solicita capitole de carte. Numai copilul – fiinţă pură, transparentă, încă aproape de origini – poate să adune, ca un călugăr zen, ca un sufist ori un sihastru din Pateric (experţi, aceştia, nu în începuturi, ci în sfârşituri) munţi de experienţe practice sau morale într-o sintagmă de-a plasticitate şi-o substanţă care taie răsuflarea şi te încremeneşte în revelaţie. Cu o sagacitate de prădător fără milă, ochiul inocenţei sesizează la iuţeală şi infailibil situaţiile ambigue, drapate în butaforicul lamentaţiei (tristeţea nu-i decât „când un om vine la altul şi bea mult”), umilinţa socială travestită birocratic („ministru este un om care stă pe scaun şi le spune altora să facă ce cere”, „cadou este când dăruieşti o semnificaţie”, „falsul e când ai făcut ceva, dar nu ai făcut nimic”, „libertate înseamnă să fugi cât vrei, dar să te întorci acasă”) – definind sceptic umanitatea, cu o sfântă mizantropie de moralist: „haita va să zică mai mulţi oameni la un loc”.

Durerea lui Hristos nu este niciodată uitată, deoarece această uitare doare

Pedagogul creştin din finalul istoriei sfinte – Dorel Zaica – face săpături a rebours, într-un munte, cu un excavator mai special – credinţa, pentru a-L descoperi pe Dumnezeul cel viu; el merge în sens invers, de la sfârşit spre început şi nu precum Nietzsche, Malraux, Sartre şi alţii care investigând şi ei veacul şi omul au aflat un Dumnezeu mort. El vrea (şi reuşeşte) să mute muntele necredinţei ce ne stă pe umerii slăbănogi şi trişti – în oceanul primordial al afirmaţiei şi al bucuriei de a fi – în sufletul neînceput al omului – prunc.

Deci dacă Dumnezeu, care ştia că omul va muri, nu a spus că „nu este bine ca omul să fie muritor” ci „nu este bine să fie singur”, înseamnă că El a vrut să ne izbăvească de singurul rău fără de leac – singurătatea. Dar de ce ţi-e frică nu scapi; şi iată-ne şase miliarde de oameni singuri – realitatea care nu poate să nu-L doară până şi pe Dumnezeu, precum frumos spune Andreea Ivanciof (clasa a VIII-a): „Durerea lui Hristos nu este niciodată uitată, deoarece această uitare doare”.

Fiindcă, într-adevăr, singurătatea este a omului dar Îl doare pe Dumnezeu, aşa cum moartea fiului doare pe părinţii lui.

Citită cu atenţie, această cronică a raiului personal – copilăria – îţi descoperă adevărul uluitor că, adâncindu-te spre începuturi, urcând spre vârsta primară (până la 7 ani), răspunsurile care răsar din gura copiilor sunt ale firii, spontane şi pure ca un izvor ştrengar şi preacurat. Prin copii urcăm frumos la sursă – iar sursa este Dumnezeu.
De fapt, cine îşi mai aduce aminte de credinţa tradiţională ortodoxă ştie şi înţelege că în copiii botezaţi, copii de vârsta conştiinţei personale, răspunde o conştiinţă de fond panumană, arhetipală, numită în popor – îngerul botezului, sau îngerul păzitor. Învăţătorul însuşi ne încredinţează despre acest adevăr spunând: „Să nu dispreţuieşti pe cei mici, căci îngerii lor văd pururi faţa Tatălui Meu care este în ceruri”. Iată de unde vin răspunsurile: din inima cerului unde pruncul, prin îngerul botezului, priveşte nemijlocit chipul Adevărului şi al Vieţii.

Profesorul de trăire – Dorel Zaica

Dorel Zaica scormone în roca sufletească încă nealienată a copilului şi dă peste diamante acolo unde nu te aştepţi. Copilul locuieşte în gâtul clepsidrei, locul fizic al Timpului de unde se văd, egale între ele, Susul şi Josul, sediile divinului şi ale sub-umanului. Maturitatea primară îl va obliga pe copil să aleagă unul din aceste locuri, la fel cum Borges spunea că o casă nu înseamnă nimic, important e unde este construită: în rai sau în iad.
Copilăria este o scurtă oprire a timpului în starea de perplexitate căreia ne-am obişnuit să-i spunem imperfect, „puritate”. Profesorul Dorel Zaica ştie foarte bine acest lucru şi îl exploatează cu talentul manipulativ al finului psiholog. Într-o vreme în care televiziunea ocupă cel mai mult timp al copilului, iar şcoala e aruncată într-un desuet plan secund, a întreba copilul „de cele sfinte” înseamnă risc şi curaj. Risc, pentru că, pe fondul bombardamentului informaţional neîncetat, agresiunea prin televiziune a devenit o constantă a vieţii. Curaj, pentru că epoca marilor profesori-maeştri a apus. Rezultatul, nedorit dar jenant de vizibil, constă în maturizarea „pre-matură”, o coacere imperfectă pe fondul colorat al imensei game de tentaţii din lumea de azi.
Se vorbeşte mult la noi, în ultimul timp, despre elite. Dar văd în copii elita ingenuă, aforismul în stare pură, observaţiile acide ale adevăraţilor critici ai unei societăţi tot mai bolnave.
Profesorul de trăire – Dorel Zaica – dă reţete pentru tratarea bolii de nemaitrezire. Maturi fiind, cu cioburile copilăriei ascunse vraişte prin fiinţă, vedem ca sursă a salvării, efortul zilnic de a elabora tactici, observând arareori că fondul fosil de puritate e în întrebarea: ce a mai rămas din copilăria ta, ce nu ţi s-a furat încă?

Profesorul de trăire – Dorel Zaica

Dorel Zaica scormone în roca sufletească încă nealienată a copilului şi dă peste diamante acolo unde nu te aştepţi. Copilul locuieşte în gâtul clepsidrei, locul fizic al Timpului de unde se văd, egale între ele, Susul şi Josul, sediile divinului şi ale sub-umanului. Maturitatea primară îl va obliga pe copil să aleagă unul din aceste locuri, la fel cum Borges spunea că o casă nu înseamnă nimic, important e unde este construită: în rai sau în iad.
Copilăria este o scurtă oprire a timpului în starea de perplexitate căreia ne-am obişnuit să-i spunem imperfect, „puritate”. Profesorul Dorel Zaica ştie foarte bine acest lucru şi îl exploatează cu talentul manipulativ al finului psiholog. Într-o vreme în care televiziunea ocupă cel mai mult timp al copilului, iar şcoala e aruncată într-un desuet plan secund, a întreba copilul „de cele sfinte” înseamnă risc şi curaj. Risc, pentru că, pe fondul bombardamentului informaţional neîncetat, agresiunea prin televiziune a devenit o constantă a vieţii. Curaj, pentru că epoca marilor profesori-maeştri a apus. Rezultatul, nedorit dar jenant de vizibil, constă în maturizarea „pre-matură”, o coacere imperfectă pe fondul colorat al imensei game de tentaţii din lumea de azi.
Se vorbeşte mult la noi, în ultimul timp, despre elite. Dar văd în copii elita ingenuă, aforismul în stare pură, observaţiile acide ale adevăraţilor critici ai unei societăţi tot mai bolnave.
Profesorul de trăire – Dorel Zaica – dă reţete pentru tratarea bolii de nemaitrezire. Maturi fiind, cu cioburile copilăriei ascunse vraişte prin fiinţă, vedem ca sursă a salvării, efortul zilnic de a elabora tactici, observând arareori că fondul fosil de puritate e în întrebarea: ce a mai rămas din copilăria ta, ce nu ţi s-a furat încă?

Când întrebările sunt bine puse

Ideea profesroului Zaica de a dezlănţui o abundentă şi provocatoare campanie de întrebări asupra generaţiilor de copii din anii comunismului a fost direct subersivă. Copiii, la rândul lor, au intrat în joc cu toată strălucirea inocenţei lor. Când întrebările sunt bine puse, răspunsurile sunt pe măsură, libere de ştaif ideologic, platitudine confortabilă, conformism previzibil. Atrag atenţia asupra întrebărilor, deşi sunt sigur că cititorul va fi uluit mai ales de răspunsuri. Ele acoperă un spectru enorm de nuanţe, de la absurd şi comedie bufă, la înduioşător şi dramatic. Îndrăznesc să cred că, puse laolaltă, aceste răspunsuri depăşesc metafizica lui Lewis Caroll plus neorealismul, plus alte povera, plus expresionismul kafkian. Totul e un umor patetic, fiecare pagină se mişcă între haz şi ultim şi candoare sfâşietoare. Ceea ce , repet, n-ar fi posibil fără fantezia interactivă a profesorului Zaica, curajul şi ingeniozitatea sa.

Inocenţa maculată şi recuperarea ei

Timp de 35 de ani, refuzând clişeele pedagogiei clasice, Dorel Zaica s-a aplecat asupra universului inocenţei infantile, abordându-l dintr-o perspectivă inedită, printr-o maieutică sui-generis. Stabilindu-şi un eşantion de vârstă cuprins în genere între 6 şi 10 ani (când copiii încă nu sunt maculaţi total de societate cu educaţia ei univocă, aceea care le dictează răspunsurile de-a gata), profesorul Dorel Zaica a avut intuiţia majoră şi extrem de fertilă de a prezenta subiecţilor săi, tot ceea ce întreprinde, drept un joc, o joacă. Nu numai prin întrebări (mii!), ci şi prin teme ludice, desen, muzică etc. rezultatele obţinute sunt uneori de-a dreptul năucitoare şi ele deschid larg o uşă spre lumea atât de puţin cunoscută a psihologiei fiinţei umane, aflate la primii ei paşi. În această nesfârşită Tranziţie, ne-ar trebuie un Zaica în fiecare unitate şcolară. Iar dacă nu, măcar în Ministerul Educaţiei şi Cercetării…

O antologie a inocenţei

Eu cred că dacă religia moare în fiecare din noi nu vom ajunge în iad separat, ci vom pleca în iad cu ţară cu tot. Şi nu mai e mult, rosteşte cu imaculata-i sinceritate un copil, Adina Ioana Marin, de 15 ani. Adevăr cutremurător şi de stringentă actualitate, trebuie să recunoaştem, rostit de unul dintre numeroşii elevi care au trecut prin atelierul de creativitate a profesorului Dorel Zaica. De mai bine de trei decenii, acest inegalabil pedagog a ales o cale smerită: să-şi dăruiască elevilor potenţialul de imaginaţie şi creativitate al artistului plastic, incitându-i, învăţându-i pe copiii mai mari ori mai mititei să-şi rostească, să-şi gândească, să-şi deseneze relaţia personală cu Dumnezeu.
Lucrările au tematică religioasă (Cina cea de Taină, Chipuri ale Domnului Iisus Hristos, Biserici româneşti, Maica Domnului cu Pruncul etc.), însă nu sunt propriu-zis icoane, copiii fiind lăsaţi să interpreteze, fiecare în felul lui, tema dată, deşi e limede că icoana, mai ales cea ţărănească, constituie o sursă de inspiraţie la clasa de creaţie a lui Dorel Zaica.
Dacă omul matur, ce a ales să picteze icoane, are nevoie de o purificare serioasă şi stăruitoare, copilul are dintru început avantajul inocenţei, al curăţiei la care cei mari pot doar să viseze, într-o lume atât de zbuciumată şi de secularizată, precum aceea în care trăiesc şi Dorel Zaica şi elevii lui.

O antologie a inocenţei

Eu cred că dacă religia moare în fiecare din noi nu vom ajunge în iad separat, ci vom pleca în iad cu ţară cu tot. Şi nu mai e mult, rosteşte cu imaculata-i sinceritate un copil, Adina Ioana Marin, de 15 ani. Adevăr cutremurător şi de stringentă actualitate, trebuie să recunoaştem, rostit de unul dintre numeroşii elevi care au trecut prin atelierul de creativitate a profesorului Dorel Zaica. De mai bine de trei decenii, acest inegalabil pedagog a ales o cale smerită: să-şi dăruiască elevilor potenţialul de imaginaţie şi creativitate al artistului plastic, incitându-i, învăţându-i pe copiii mai mari ori mai mititei să-şi rostească, să-şi gândească, să-şi deseneze relaţia personală cu Dumnezeu.
Lucrările au tematică religioasă (Cina cea de Taină, Chipuri ale Domnului Iisus Hristos, Biserici româneşti, Maica Domnului cu Pruncul etc.), însă nu sunt propriu-zis icoane, copiii fiind lăsaţi să interpreteze, fiecare în felul lui, tema dată, deşi e limede că icoana, mai ales cea ţărănească, constituie o sursă de inspiraţie la clasa de creaţie a lui Dorel Zaica.
Dacă omul matur, ce a ales să picteze icoane, are nevoie de o purificare serioasă şi stăruitoare, copilul are dintru început avantajul inocenţei, al curăţiei la care cei mari pot doar să viseze, într-o lume atât de zbuciumată şi de secularizată, precum aceea în care trăiesc şi Dorel Zaica şi elevii lui.

Evanghelia Copilului, după Zaica

Înţeleptul Solomon, bătrân şi vlăguit în luxură şi desfrâu, emite ritos pesimista maximă (reluată de trei milenii de toţi cei storşi de viaţă şi de spirit în teascurile păcatului): „Nihil novum sub sole”.
Desigur, omul citise totul, trăise totul, nici o oprelişte în calea lui împărătească. Dar ceva nu citise: cartea blândului magistru Zaica: – „Copilul între Diavol şi Dumnezeu”, scrisă direct de Creator pe pergamentul gingaş al minţilor copiilor creştini din Ţara şoaptelor de rouă – România cea Frumoasă. O asemenea carte holofrastică nu putea fi zămislită decât în sânul divin al Carpaţilor, „cei mai umani munţi din lume” (după un călător francez din sec. al XIX-lea în Ţările Române).
Copilul nu este plictisit şi, de aceea, nu plictiseşte. Vârsta şi cunoaşterea îi acoperă şi îi întunecă strălucirea lui de rouă divină. Copilul nu doar viază, ci în-viază. În fiecare zi e altul şi mereu acelaşi, fiindcă este total şi numai nou. El nu realizează nimic utilitar şi, totuşi, nimic şi nimeni nu spune că un copil este inutil. Dimpotrivă, el este la fel de necesar ca Dumnezeu şi tot atât de enigmatic. Orice mamă, mai ales la primul copil, îţi va vorbi la nesfârşit şi exclusiv de copilul ei genial şi unic. Tot universul, inclusiv (şi mai ales) Dumnezeu, se află plenar acolo.
Copilul, „tot copilul ce vine în lume”, nu fascinează numai pe om, ci şi pe Dumnezeu, după cum El însuşi mărturiseşte cu glas mare şi de multe ori: În ceasul acela s-au apropiat ucenicii de Iisus şi I-au zis: Cine este mai mare în împărăţia cerurilor? Şi chemând la Sine un copill-a pus în mijlocul lor şi a zis: Adevărat vă zic vouă: de nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor. Deci, cine se va smeri pe sine ca un copil, acela este mai mare în împărăţia cerurilor. Şi cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte (Mt., 18, 1-5).
Aceasta (şi multe alte ziceri ale lui Iisus) s-ar putea numi Evanghelia pruncilor, a Copilului-Împărat. În funcţie de privirea noastră asupra acestor fiinţe atât de aprig revendicate între Cer şi Iad, între Dumnezeu şi Diavol, suntem gazde dumnezeieşti (…pe Mine mă priveşte…) sau ucigaşi diavoleşti: iar cine va sminti pe unul dintre aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie aruncat în adâncul mării. Şi ce copil nu crede în Celălalt? Un copil necredincios. Sceptic, dezabuzat etc., ar fi o anomalie îngrijorătoare şi chiar o monstruozitate ameninţătoare.
Dacă sugerează ucigaşul de nevinovăţie şi candoare a copilăriei sfinte să se sinucidă mai bine decât să ucidă, este prea clară privirea lui Hristos-Dumnezeu asupra acestui univers al fascinaţiei pure. Desigur, tot El strigă şi soluţia – singura pe măsura Copilului-minune: Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i împiedicaţi în iureşul lor spre împărăţia cerurilor, căci a lor este (Mt., 19,14). Parafrazând anticul adagiu măsura tuturor lucrurilor – omul (Protagoras), Hristos va da o definiţie evanghelică pe măsură: Copilul – măsură a Împărăţiei.
De unde ştie Copilul cartea lui Dumnezeu?
Să-l ascultăm pe Ioan: Voi copiii sunteţi din Dumnezeu… şi cunoaşteţi duhul adevărului şi vă iubiţi unul pe altul şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu pentru că Dumnezeu este iubire (In. 4, 4-8). Este un pleonasm să spunem că şi copilul este iubire; faptul că Dumnezeu-iubire s-a făcut prunc şi a locuit printre noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia.Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr (In., 1, 14), confirmă faptul că Iisus şi copilul sunt născuţi din Dumnezeu, adică din Iubire. De aceea, ei cunosc totul înainte de a învăţa câte ceva. Ei Îl cunosc pe Tatăl nostru, Tatăl iubirii. Fiecare pasăre zboară spre apusul ei (I. Murgeanu). Când ai pierdut şi pe Dumnezeu şi mama, ai lăsat deja în urmă – Copilul.

Atunci când am încetat să fim copii am murit de tot

Ceea ce este fascinant şi, în acelaşi timp, misterios şi ambiguu în experimentul Zaica este concomitenţa dintre demersul de exploatare a universului mental genuin al copilului şi încercarea de divizare, educare, în ultimă instanţă de manipulare a acestuia. Pentru că marele merit al artistului şi profesorului Dorel Zaica este nu numai de a fi scos la lumină străfulgerările de spirit şi de spirit artistic al copiilor, ci de a fi inventat, înainte de asta, mecanismele în stare să le declanşeze. În ultimă instanţă, este vorba despre o aplicare îndelungată şi riguroasă a maieuticii socratice în aria copilăriei şi a artei: mai important decât cel ce răspunde este cel care pune întrebări. Iar Dorel Zaica pune întrebări de 34 de ani, mii şi mii de întrebări, care de care mai ingenioase şi mai sugestive, întrebări care ele însele, puse una sub alta, ar putea fi citite ca nişte nesfârşite poeme, întrebări atât de încărcate de efervescenţa propriei inventivităţi şi, în acelaşi timp, de emoţia curiozităţii răspunsurilor, încât acestora nu le rămâne decât să strălucească emoţionate, la rândul lor, şi de frumuseţea întrebării, şi de tensiunea aşteptării.
Cea mai bună dovadă că, oricât de neutre ar vrea să fie sau chiar ar părea că sunt, întrebările influenţează răspunsurile, este segmentul de până în 1990 al experimentului, atunci când întrebările, chiar dacă formulate în alb, sunt şi se simte că sunt subersive încă înainte de a ajunge la răspunsurile explozive, preparate savant din amestecul ingenuităţii subiecţilor în absurditatea realităţii.
Nu pun acum în discuţie creativitatea copiilor, ci posibilitatea influenţării acestei creativităţi prin maieutică. Faptul că sâmburele poeziei (nu numai în sensul de esenţă a tuturor artelor) se ascunde în fructul perisabil, din păcate, al copilăriei este o axiomă căreia Brâncuşi, de exemplu, i-a depănat ultimile consecinţe spunând că „atunci când am încetat să fim copii am murit de tot”. Ei bine, nici profesorul Zaica, nici elevii lui nu au încetat să fie copii şi sunt mai vii decât s-ar putea închipui.

Noi am putea trai cultural din mostenirea si din productia lui Zaica intr-un alt chip decat pana acum, mai pur, mai destept, mai interesant, mai motivat, dat fiind ca suntem cam primii, si iata ca folosesc pluralul, desi e vorba doar de el, ca aici toti ne simtim intr-un fel conjurati la aceasta idee.

Suntem in acest tip de teorie, bine sustinuta de o facere.
(…) Aici nu e vorba de un superlativ, e vorba de o activitate de promovare lucida coercitata, bine prezentata, destept prezentata si de facut cauza intr-un grup mai mare de oameni.
Ceea ce vedem aici este un caz real, iar un artist daca nu este un caz, nu este un artist.